Ale, micuța noastră Ale a crescut, nici nu știu când și parcă încă nu mă simt pregătită să povestim atât de multe despre mine, despre trecut, despre familie și tot ceea ce ea își dorește și este firesc să afle totul de la început. Iar eu pentru că știu cât de important este să crească cu informații, cu detalii, cu povești adevărate, va trebui să trag aer în piept și să fiu sinceră.

A venit acasă puțin nervoasă, mi-am imaginat că s-a întâmplat ceva, era după ora de franceză și m-am gândit că poate începe să i se pară greu și se gândește să renunțe.

O întreb cu ce pot să o ajut și pe un ton ridicat îmi spune că are temă de făcut și are nevoie de ajutor, nu să stau cu musafirii… privirea ei e deja prea dureroasă, chiar și așa îi atrag atenția că nu ar fi frumos din partea mea să las musafirii cât timp tema poate aștepta, avem o săptămână până la următoarea oră.

Arunc totuși o privire să văd ce este atât de greu încât fără noi nu se poate rezolva, atunci am înțeles și am fost atât de lașă că nu am putut face ce trebuia.

Eu cine sunt?

Avea de completat arborele genealogic al familiei, iar al ei nu era așa cum și-ar fi dorit, pentru că eu încă am zis că este mică, prea mică să discutăm, iar ea de fapt este prea matură și ascunde prea multe în interior.

Astăzi, 25 ianuarie, la 5 zile distanță, 5 zile în care m-am tot gândit cum să îi explic, cum să îi povestesc, de unde să încep și să mă stăpânesc să nu mai doară, am zis că este momentul să îi transmit despre bunicul ei așa cum eu am simțit despre tatăl meu, ca fiind cel mai bun, așa cum fiecare părinte este pentru al său copil.

S-a simțit diferită față de prietena ei și îmi pare atât de rău că nu am reușit să previn și că am lasat-o să ajungă într-o situație delicată, să nu știe nimic, când ar fi putut ști atât de multe… despre bunicul ei, la fel și despre tataie.

M-am uitat în ochii ei și am început să vorbesc, dar m-a oprit, nu vrea să știe, nu poate asculta povești frumoase despre un om care s-a dus la Doamne-Doamne. Am însă o fotografie, cea mai de preț, a mea cu eroul meu când aveam 10 ani, m-am gândit că funcționează să îi arăt, dar se uită la mine ca la o nebună, îmi zice că acum să duc fotografia la loc că e mai bine așa…

Astăzi este ziua în care am înțeles cât de mult a crescut copilul nostru și este ziua în care mi se adeverește încă o dată cât de importantă este sinceritatea, cât de important este să îți privești copilul ca pe un om cu sentimente și cu trăiri adevărate, precum ale unui adult.

Cum am putut să greșesc într-un subiect atât de important, nu știu, dar știu că de acum am să încerc cum pot mai bine să discut cu ea tot ceea ce o frământă, iar poveștile de adormit copiii vor fi poveștile personale, cred că vor fi mai utile decât basmele. 

Am putut să îi citesc că un lup a mâncat un ied și că o capră i-a săpat o groapă ca să moară, am putut să îi citesc cum mama Cenușeresei a murit și a fost îngropată (deși mult timp le-am cosmetizat), dar n-am fost în stare să îi povestesc despre tatăl meu.

Aștia mici nu sunt mici deloc, cred că îi subestimăm al dracului de tare și uite așa ne trezim la realitate, când te aștepți mai puțin. Iar pentru că îmi doresc să aibe echilibru emoțional pe termen lung, știu că în primul rând are nevoie să știe totul despre ea!

Așa că orice ai avea pe suflet și crezi că ar fi bine să știe și copilul tău, fă o cafea/un ceai, trage aer în piept și tratează-l cu adevărat ca pe cel mai important membru al familiei!

D,