Să fie niște ani de când stăteam pe poante și mergeam la concursuri de balet, să tot fie, dar nu am uitat cum era în sala de antrenament, rigurozitatea și perseverența sunt două din cuvintele cu care pot descrie această disciplină din amintirile dulci ale copilăriei.
Iată că parcă am dat timpul înapoi și retrăiesc emoții alături de micuța mea gimnastă. Nu este campioană, este doar la etapa în care testează ce i se potrivește mai bine, în fond orice formă de mișcare este benefică pentru fiecare din noi.
Faptul că s-a atașat de gimnastică este poate doar o coincidență, nu știm la anul cum va fi, poate va alege un alt sport, până atunci însă continuăm cu ce am început și încercăm, da, încercăm să ducem spre competiție, pentru că are rolul ei foarte bine definit, atât pentru acum cât și pentru viitor.
De ce spun că încercăm, pentru că în țara asta lucrurile nu merg cum trebuie nici măcar în acest domeniu, ele merg cum vor cei din jur, care au mai mult acces la informație și contacte, lucrurile merg așa cum și-au făcut alții planul de business, cam așa merg dacă mă înțelegeți, iar eu nu mai am chef să tac și îmi e lehamite când privesc în jurul meu și al copilului meu acolo unde ar trebui să îmbinăm pasiunea pentru dans cu prietenia și spiritul de echipă.
Nu voi putea niciodată să accept o nedreptate în ceea ce o privește, am acceptat destule la adresa mea ca să mai pot repeta aceleași greșeli și nu voi permite să fie piesa de schimb în aceste jocuri mizerabile, nici acum și nici pe viitor.
Când ne distrăm o facem până la capăt, dar când este vorba de podium, lucrurile sunt luate foarte în serios, acolo se dau aripi sau se taie, indiferent de decizie, să fie una corectă, nu cer imposibilul, departe de mine acest gând.
Nu pot lăsa să strice alții ceea ce eu clădesc zi de zi în jurul ei cu echilibru, înțelegere, independență, încredere.
Tatăl meu a fost un om just, iar eu am moștenit cum nu se putea mai bine această trăsătura. Nu îmi voi urca niciodată copilul pe podium, eu cu mana mea, așa cum se practica în ziua de azi, pentru ca nu o voi ajuta cu nimic! Dar am să fiu lângă ea întotdeauna să cer respect.
Ah, că o încurajez, că ne permitem prăjituri și mici cadouri după fiecare competiție, este strict decizia noastră internă din cadrul familiei, dar să cer premii in detrimetrul celor care le merita cu adevărat, NU, niciodată!
Nu un trofeu este scopul unui concurs, mai ales acum când găsești trofee și medalii pe toate drumurile, scopul este ca o rampă de lansare.
Viața întreagă este o competiție la urma urmei, în tot ceea ce facem, de cele mai multe ori nu putem schimba nimic, dar acolo unde se poate, la naiba, nimic nu mă poate opri!
Sunt un om înțelept în general, mă lansez greu cu astfel de reacții, iar atunci când o fac este pentru că am ajuns cu siguranță la limita răbdării, iar aici am dreptul meu la opinie. Cine nu este de acord, să conteste, comentariile și ironiile sunt la fel de constructive ca și criticile.
În concluzie:
el muncește, tu susții, iar în final jocurile sunt făcute, dar tu taci în continuare că ești mulțumit că el e mulțumit că a fost pe scenă.
WTF, asta înseamnă echilibru? asta îți dorești pentru copilul tău? Că eu nu îmi doresc asta, iar tu strici într-un mod absolut fantastic și grav este că îți iese!
BE DIFFERENT, BE YOU!
Spune ce te deranjează, fii tu schimbarea ce vrei să o vezi în lume, că de asta suntem veșnic nemulțumiți, vorbim pe la colțuri și nimic concret.
În rest despre a mea, numai de bine. Când o trimiți pe scenă se transformă și asta pentru că îi place cu adevărat. Nu simte răutățile și sper să nu le simtă prea curând pentru că i-ar fura inocența și nu ar mai fi la fel de frumos.
Radiază de bucurie atunci când dansează și se vede în fiecare fotografie/ filmare.
Fără Adina Popa cu siguranță că imaginile de mai sus nu ar fi existat, pentru că între ele este muncă de echipă, se potrivesc și comunicarea dintre antrenor și elev mi se pare cea mai importantă.
Iar dacă nu ai înțeles ce mă deranjează, este lipsa asta de respect tot mai vizibilă, pentru că despre asta vorbim.
Iar acest post nu este nici scrisoarea mea către fiica mea, nici scrisoarea către statul român, este rugămintea de a te gândi pe cine vrei să vezi în viitor și cum vrei să arate copilul tău ca adult!
Mulțumesc,
partea cea mai frumoasă a acestui sport o găsiți aici: beneficiile gimnasticii ritmice
Lasă un răspuns